De Citit : Editoriale

Lux

| 03 februarie

Nine e un amestec de profesionalism broadwayan osificat, antitalent cinematografic, eurofilie kitschoasa si parada a modei: entertainment de lux, dar bad entertainment.

Regizat de Rob Marshall, Nine e adaptarea unui musical de pe Broadway, care e la randul lui adaptarea unui film: 8 1/2 al lui Fellini – un film despre un regizor celebru si despre talmes-balmesul de fantezii, pofte, vinovatii si duiosii din capul lui, un talmes-balmes din care Fellini facea un mare spectacol. Nine incearca sa faca acelasi lucru, dar, pe langa faptul ca e gaunos, nu e entertaining decat intr-un sens foarte modest al termenului, intr-un mod datorat banilor, nu creativitatii si nici macar profesionalismului. Profesionalismul broadwayan demonstrat aici e unul osificat: mu­­- zica si versurile sunt compuse de niste oameni care stiu cum ar trebui sa sune un slagar de Broadway – ce tip de energie ar trebui sa aiba, spre ce gen de istetime ar trebui sa tinda rimele –, dar care nu sunt capabili decat sa simuleze energia si iste­timea. Cat despre profesionalismul cinematografic al lui Marshall, acesta e precar: metoda lui de a „cinematografiza“ nis­te numere muzicale gandite pentru scena este sa tot sara, prin montaj – in esenta, fara nicio metoda –, de la un loc de filmare la altul si de la color la alb-negru.

Asadar, noroc cu banii: cand ai multi bani de cheltuit, ai tot timpul ceva de aratat – ba un peisaj, ba o Alfa Romeo, ba un pic de Penélope Cruz in desuuri, ba un pic de Nicole Kidman cu palarie barba­teasca – si timpul trece. Personajul regizorului (Daniel Day-Lewis) are acelasi nume (Guido) si exact aceleasi framantari pe care le avea si in filmul lui Fellini (de exemplu, conflictul dintre o edu­catie catolica si o natura senzuala), dar Fellini chiar scormonea in aceste conflicte (cel putin intr-o anumita masura erau si ale lui), pe cand Marshall doar le bifeaza superficial.