Nine e un amestec de profesionalism broadwayan osificat, antitalent cinematografic, eurofilie kitschoasa si parada a modei: entertainment de lux, dar bad entertainment.
Regizat de Rob Marshall, Nine e adaptarea unui musical de pe Broadway, care e la randul lui adaptarea unui film: 8 1/2 al lui Fellini – un film despre un regizor celebru si despre talmes-balmesul de fantezii, pofte, vinovatii si duiosii din capul lui, un talmes-balmes din care Fellini facea un mare spectacol. Nine incearca sa faca acelasi lucru, dar, pe langa faptul ca e gaunos, nu e entertaining decat intr-un sens foarte modest al termenului, intr-un mod datorat banilor, nu creativitatii si nici macar profesionalismului. Profesionalismul broadwayan demonstrat aici e unul osificat: mu- zica si versurile sunt compuse de niste oameni care stiu cum ar trebui sa sune un slagar de Broadway – ce tip de energie ar trebui sa aiba, spre ce gen de istetime ar trebui sa tinda rimele –, dar care nu sunt capabili decat sa simuleze energia si istetimea. Cat despre profesionalismul cinematografic al lui Marshall, acesta e precar: metoda lui de a „cinematografiza“ niste numere muzicale gandite pentru scena este sa tot sara, prin montaj – in esenta, fara nicio metoda –, de la un loc de filmare la altul si de la color la alb-negru.
Asadar, noroc cu banii: cand ai multi bani de cheltuit, ai tot timpul ceva de aratat – ba un peisaj, ba o Alfa Romeo, ba un pic de Penélope Cruz in desuuri, ba un pic de Nicole Kidman cu palarie barbateasca – si timpul trece. Personajul regizorului (Daniel Day-Lewis) are acelasi nume (Guido) si exact aceleasi framantari pe care le avea si in filmul lui Fellini (de exemplu, conflictul dintre o educatie catolica si o natura senzuala), dar Fellini chiar scormonea in aceste conflicte (cel putin intr-o anumita masura erau si ale lui), pe cand Marshall doar le bifeaza superficial.