De Citit : Editoriale

La Motu

| 30 ianuarie

Doua magazine universale, mandria Bucurestilor si a bucurestenilor de altadata, Victoria si Bucuresti, strajuiau Lipscanii. Acolo, in anii ’60-’70 era intotdeauna ceva de cumparat (din raiul-iadul capitalist), de la parfumuri la sapunuri, de la hanorace la corturi si de la electronice la bauturi. Pe scurt, cand voiai ceva trainic, bun si capitalist (in capitalism locuiau, cu dispensa locala, si redegistii), acolo poposeai. Dar sa nu ma mai amarasc… Asta a fost in anii ’70, si nici aia pe deplin. Treptat, dar mai accentuat dupa cutremur, marfurile au disparut, desi renumele a ramas. Asa ca degeaba dadeai raite disperate, cu ochii cat cepele, cu portofelul burdusit, clipind des si semnificativ catre vanzatoarele plictisite. Vremurile bune zburasera. Intr-o dupa-amiaza, iesind din Victoria fluierand a paguba, dau nas in nas cu amicul Nic Iliescu. "Unde te duci, mai nea?" "Nicaieri." "Hai la Motu!"
Motu era Florian Pittis (care avea sa-si urasca, la sfarsit, porecla). Nu fusesem niciodata, asa ca am acceptat bucuros. Se spunea ca nimeni, in Romania, nu mai avea atata muzica si viniluri adevarate ca el. Si cica avea si niste platane meseriase. Florian locuia in blocul din fata magazinului. Am urcat ca un nesimtit, cu mana goala, dar gazda nu s-a sinchisit. Tocmai baga o caseta intr-un videorecorder, butona ceva la televizorul lui Cromatic, cu diagonala lui uriasa si la statia de amplificare. Discuta cu un barbos mai varstnic, care clatina vinul in pahar. L-am recunoscut: era Horia Patrascu (dupa a carui nuvela s-a realizat filmul "Reconstituirea") iar dansul, ce placere, ne stia la randul lui. Motu tocmai punea un film cu care avea sa ne dea gata. "Surpriza" – a zambit el. Pana sa vaz titlul, m-a izbit muzica. Era Pink Floyd, iar filmul se numea, evident, "The Wall". Credeam ca visez. Am tacut malc pana la sfarsitul filmului, dandu-mi ghionturi cu Nic si pufnind la scenele tari. Iar cand una dintre gruppies i-a facut meserie bodyguardului, am izbucnit in urale. La sfarsit, ne-am privit extaziati. Vazusem FILMUL! Parca era istoria noastra condensata. Vazusem muzica. Motu s-a entuziasmat de la entuziasmul nostru, desi il stia pe dinafara. Si, in marea lui marinimie, ne-a pus si Woodstock. Ei, asta a fost! Dupa "zid", aventurile tineretii americane psihedelice ne-au lasat reci. Gazda si-a ascuns cu greu dezamadirea. Va amintesc ca Florian Pittis a fost, poate, singurul hippiot roman autentic. Crezul lui, cu care visa sa ne ameteasca, se izbise de un scepticism intransigent. Pe la trei dimineata am coborat tustrei (eu, Nic si Horia Patrascu – care-si tragea intruna palme: "Ce film, domnule, ce film!"). Calea Victoriei era intr-un intuneric deplin si, dintr-un cap intr-altul al ei, nu misca nimic.