– la criticii lenesi ba –
Cecilia Stefanescu, Intrarea Soarelui, Editura Polirom, 2008. Cecilia Stefanescu s-a bucurat de mult succes la debut. Romanul ei, Legaturi bolnavicioase, a fost ecranizat (in regia lui Tudor Giurgiu), a fost tradus in franceza si in alte cateva limbi. Nu acelasi lucru s-a intamplat cu Intrarea Soarelui, cel de-al doilea roman al autoarei. Cu mici exceptii, criticii au strambat din nas, ca sa nu zic mai rau, cu toate ca romanul e mult mai bun decat primul. Imi pot inchipui diverse motive pentru situatia creata.
S-or fi saturat oamenii de atata succes, chiar daca motivat, si s-au hotarat sa-i toarne autoarei o galeata cu apa rece in cap. Chestie destul de romaneasca, de altfel. Eu, unul, n-o sa pun pe seama invidiei insuccesul cartii, ci pe seama superficialitatii celor care au comentat-o. Romanul este foarte complex si destul de dificil de decriptat. Cecilia Stefanescu construieste o poveste de dragoste plecand de la legenda lui Tristan si a Isoldei. Din povestea medievala nu pastreaza decat blestemul: Tristan si Isolda se iubesc impotriva vointei lor din cauza ca au baut o potiune vrajita, care i-a unit pana la moarte. La fel se intampla si cu cei doi eroi, Sal si Emi, ai Ceciliei Stefanescu. In prima parte, Sal si Emi, copii fiind, se iubesc, dar sunt nevoiti sa se desparta si se reintalnesc dupa douazeci de ani.
Adulti fiind, dragostea de care uitasera reizbucneste cu taria unui blestem. Romanul i-a pus in incurcatura pe critici, deoarece in timpul prezent al celor doi copii sunt introduse, fara niciun avertisment, replici si scene din viitorul personajelor adulte. Prin aceasta aglutinare a timpilor, autoarea obtine efecte cu totul speciale, care sporesc confuzia cititorului lenes.