Ii fugise sotia la cinci zile de la nunta…
Toata lumea il stia de Ele, de la Elefantul. Avea aproape doi metri, iar in tinerete cantarise chiar si 180 de kilograme. Dar porecla nu de aici i se tragea, nu de la corpu-i urias, ci de la nas. Care era enorm, ca o trompa. Toti intorceau capul dupa el pe strada, nimeni nu mai vazuse un asemenea nas. Cu trecerea anilor, omul a pierdut din greutate, s-a mai incovoiat de spate, dar trompa era la locul ei, stupefianta.
De la un moment dat, Ele a inceput sa calatoreasca de parca ar fi gasit o comoara si n-ar fi stiut pe ce altceva sa o topeasca. Nu doar in tara, ci in cele mai stranii si indepartate locuri din strainatate, din care se intorcea dupa cateva zile ori dupa cateva saptamani fara nici macar o fotografie, o carte postala, o frunza, un fir de ata. Daca n-ar fi fost vazut in aeroport ori asteptand autocarul, nimeni n-ar fi crezut ca Ele colinda lumea. Cand putinii lui prieteni il intrebau unde a fost, pe unde se va mai duce, dar mai ales ce face pe acolo, raspunsul era invariabil: Caut, caut… Nici nu venea bine, ca dupa vreo trei-patru zile pornea din nou. Se parea ca slabeste, se parea ca nasul lui crestea putin cate putin, dar nimeni n-ar fi jurat ca e asa sau nu. Ele traia singur, de vreo 40 de ani. Ii fugise sotia la cinci zile de la nunta si nu s-a mai recasatorit. Probabil ca ar fi fost complicat sa-si gaseasca pe cineva, dar poate ca nici n-a mai vrut asta.
Dupa una dintre plecarile sale, Ele nu s-a mai intors. A trecut o luna, au trecut doua luni, trei. Unul dintre vecini a anuntat politia, care nu i-a dat niciodata de urma, desi l-a cautat si in tara, si in strainatate. Motivul cel mai invocat al disparitiei lui Ele era ca isi gasise ceea ce cautase in calatoriile lui: locul perfect in care sa moara, nestiut de nimeni, intocmai ca un elefant.