Interstellar nu e film de critici. E film de spectator. Dar ramane film, nu va indoiti nicio fotograma. Nu e Kubrick, nu e Tarkovsky. Dar ne aduce aminte.
Am iesit acum o ora de la filmul lui Nolan si inca sunt bucuros si emotionat de povestea care mi s-a spus. Asa cum am banuit ca e un film special am banuit si ca unii critici o sa-l toace marunt. Cand ajungi sa te uiti doar la independente necrutatoare poti gasi usor nod in papura unor people pleaseri ca fratii Nolan. Dar Interstellar ramane o poezie cosmogonica recitata cu placere pentru fiecare multivers.
Pe la jumatatea filmului mi-a trecut gandul ca ma bucur tare cand mistere mari ale lumii asteia pot fi spuse cu grandoarea cinematografica a blockbuster-ului. Si doua dintre cele mai mari sunt gravitatia, descrisa pana la vertij de Cuaron si, uite, timpul cosmic pe care il incearca incet, cu mana prin fuselaj, Chirstopher Nolan. Daca in Inception proiectia se dadea inauntru, in Interstellar timpul se petrece credibil in afara noastra. Ambii regizori au atins delicat ezoterismul – pamantul rosu, adom, lutul lui Adam, are talc in Gravity, iar Interstellar are si el banuielile lui.
Daca il iei la bani marunti, filmul lui Nolan prezinta enervantele simptome ale filmului american mare. Da, muzica ajuta desfasurarea. Da, umorul echilibreaza dramatismul. Da, dragostea e transtemporala si transgravitationala. Dar Hans Zimmer pleaca de la stringurile grav-pulsatorii spre niste organ-uri pe medii electrice nostalgice, umorul nu e in ultimul Hal, pun intented, iar dragostea nu apare cand te astepti.
All in all o experienta tare proaspata. Poate pe unii o sa-i puna un pic pe ganduri. Eu nu am aflat nimic nou, nici despre timp, nici despre atemporalitatea iubirii. Bine, eu sunt si excesiv pasionat de subiect, spun unii. Modul in care au spus insa povestea fratii Nolan imi dau speranta ca omenirea o sa reuseasca sa supravietuiasca.
De neratat.