La Stoenesti, zece familii au ramas fara nutreturile de iarna iar o casa a fost complet distrusa de flacari.
In urma cu fix 7-9 ani, la ora la care mijea soarele ala confuz de Vama Veche, subsemnatul, in pielea goala, inarmat cu un cutit imprumutat de la bucataria unei carciumi complice, am intrat in apa cu ochii inflacarati de o dorinta criminala. Eram foarte suparat, atunci, pentru ca aveam senzatia ca Vama este agresata de publicitari: in dreptul cazematei, la vreo 20 de metri in larg pluteau obraznic trei sticle de bere inalte de peste trei metri, cofectionate dintr-un material pe care il presupuneam gonflabil. Eram hotarat sa le spulber. Sa dispara. Da, erau proprietate privata – deci ale lor -, dar erau „instalate“ pe proprietate publica, deci a mea. (Acum stiu ca eram in afara legii). Dupa primii pasi in apa, mi s-a infatisat din val o aratare de sex observabil, un om chilug si cu un cutit in mana. Ne-am privit armele. A vorbit: „Nu te du. Nu se sparg. Sunt pline cu polistiren“; mi-a cazut fata: „dar nu-s ancorate cu vreo franghie numa’ buna de taiat?“ – am explorat eu o alta sansa; „nu, au lant“ a oftat el.
Dupa incendiul blocului mutilant de langa biserica Armeneasca de zilele trecute, ne-am intalnit intr-o postura similara. Sa nu-l credeti daca incearca sa-si revendice dezastrul, ca eu n-am apucat sa vad ce-a scris pe una dintre paginile de mai din fata. Dar si eu cred ca nu toate incendiile sunt periculoase pentru sanatatea unui oras. Probabil ca suntem amandoi bolnavi. Niste piromani refulati. Mi-am dat seama de halul in care sunt cand am vazut ca exista forma sanatoasa a piromaniei: concertul Amsterdams de la MTR. Am avut revelatia unei echipe muult mai mature decat entuziastii dezarmanti de la ultimele doua editii Stufstock. Cu atat mai responsabil imi pare, de aceea, mesajul lor: „Burn this town, where nothing can go wrong“.