Am scris singur, dar am invatat cuvinte.
Trebuie sa recunosc, am stat cam un sfert de ora sa ma gandesc despre ce sa scriu. Sunt racit si stau acasa de doua zile. In principiu, asta ar trebui sa constituie o premiza pentru un articol ravasitor. Obisnuit sa scriu cand ma suna cei de la revista, uneori intr-un sfert de ora, am privit intai ca eveniment cele doua zile in care n-am facut nimic. O sa am tot timpul. Dar sfertul de ora a ramas gol. N-am stors din el nicio idee. Pentru ca nu am facut nimic. Discutiile cu prietenii erau undite cu care pescuiam din mine. Stirile erau puzzle-uri de ineptii din care puteam sa scriu rearanjari de lume.
Dar acum sunt doar eu. Singuratatea e ciudata. Daca te dedici ei, o sa vrea fidelitate. N-ai voie sa-ti inseli sihastria si-atunci iti da la schimb comorile nespusului. Dar cand singuratatea e o aventura de o noapte si doua zile e ciudata. Nu iti da mai nimic. Doar un gand dureros ca sunt multi oameni care o traiesc in fiecare zi fara sa-si doreasca. Inca de la nivel de celula, viata isi strange randurile. Experiente despre care am citit spun ca celulele transmit informatii, chiar cand nu se ating. Copiii care nu strang nimic in brate ajung rau.
Iar apoi, maturi fiind, nu putem face mare lucru singuri. Chiar si meditatiile sau rugaciunile din pesteri le faci daca ai trait intai printre oameni si ai auzit de la ei sau de la cei care-au fost despre Dumnezeu sau cuvant. Daca nu ai conventia limbajului, care pleaca de la nevoia comunicarii, nu poti gandi. Simbolurile sunt combustibilul mintii. Altfel esti leguma. Mai multe nu va scriu. Am febra si s-ar putea sa am constiinta un pic alterata. Un pic, cat sa nu fiu inteles. Dar imi ramane gandul asta: indiferent la ce instrument e cantata, oricat de frumos ar fi el, o singura nota va astepta mereu o alta.