Exista momente magice. De regula, dupa lasarea serii.
Cu o miscare poetica, dar plina de indrazneala, Anastase casca larg usa. Toata suflarea se ridica la unison si se uita-n noapte.
— Priviti, Quod Erat Demonstrandum!
Ai putea sa juri ca poetul contabil are o viziune. La vorbele astea, Popescu isi pune ochelarii si-l priveste adanc pe poet. Spiridon o ia in brate pe Zuzu. Omul domina multimea tot mai nedumerita:
— Exista universuri paralele, asa cum exista destine paralele. Exista posibilitati care se poate si altele care nu se poate… him, inca! Dar toate posibilitatile de aia se numesc posibilitati, nu imposibilitati, pentru ca vine ea si vremea lor. Acum, draga domnule filozof, fii atent aici…
— Da, zice, fara sa stie de ce, politistul.
Toti ochii se intorc instinctiv catre el. Tuseste incurcat, isi mijeste ochii si priveste adanc in noapte. Unde-o fi echipajul ala?
— Fenomenul la care am fost toti martori dovedeste ce am sustinut inca din studentie! Eram in anul patru si ratasem sesiunea de toamna. Eram distrus. Tata m-ar fi omorat, el era, hotarat lucru, impotriva poeziilor. Mi-ar fi ars caietul cu poeme, pe care mi-l incuiase, cu amenintarea ca, daca nu devin contabil cu diploma… Eh, ce sa mai vorbim… Eram in cea mai neagra pasa a vietii mele. Si, din vorba-n vorba, am hotarat sa ma sinucid. Viata nu-mi mai oferea nici o satisfactie. Atentie. Asa era si atunci. Am urcat pe acoperis, m-am uitat in jos si m-a luat cu ameteala. Grea decizie! Si mai ales, gandul ca o sa ma fac bucatele. Oare mama ma va mai fi recunoscut? Si am simtit ca plutesc. Ei bine, exact in clipa aia s-a auzit o voce – si, al dracu’ sa fiu, am tinut asta-n mine pana azi – care mi-a zis: NU!
— Cum a zis? s-a minunat Popescu. Imposibil!