De Citit : Editoriale

Dureri inabusite

| 04 martie

Intre doua rele nu te ploua.

Marcela e om si, conform studiilor de latina pe care le-a terminat cu zece ani in urma, nimic din ce e omenesc n-ar trebui sa-i fie strain. Ii place sa bata magazinele. Vorbeste ore in sir la telefon. Barfeste de zor. O arde-n fericire. E umana din toate punctele de vedere. Ar trebui, conform sirurilor logice care des­criu evolutia speciei noastre, sa planga, sa se jeleasca, sa implore, sa se taraie, sa ceara indurare si sa ameninte ca-si ia viata: "Vrei sa vezi cum ma omor? Acum ma omor! Pe loc, mizerabile!“ In capul lui Vladimir asa se sfarsea totul. Intr-o nesuferita balta de lacrimi. Nicio femeie nu e in stare sa treaca demna peste… Cand pui punct, pui punct. Nu poti dicta inimii, intelege, femeie, dragoste cu de-a sila nu exista! De ce sa ma sacrific? – barbatul nu respira cu adevarat decat la inaltimea ideii de libertate (si, evident, in cearceafuri proaspete). Dar chestia din paranteza n-o spune. Are maniera. Ii va oferi prietenia – sau mai bine, nu.

Marcela se uita scurt la el si-si continua netulburata lectura. "Esti liber sa pleci, elibereaza mantinela, stimabile! Pa si pu la revedere!“ – zice ea cu nasu-n carte. "N-ai plecat?“ Cum? Gura ei a rostit grosolania asta? Vladimir se clatina lovit, e o imposibilitate ipocrita! Nu se poate. E altceva la mijloc. Si, pe cand Marcela se intinde dupa serbetul de trandafiri, de la bunica ei milenara (alta capoasa, pierduta in greaca veche), pe cand infige ligurita in zaharul toropit si violet, pe cand o introduce, intoarsa cu fundu-n sus, intre buze si pe cand o plescaie cu o satisfactie orgasmatica, Vladimir ii vede, totusi, lacrimile tasnind. Sufletul lui se lumineaza. A cedat, scorpia! Dar Marcela continua sa geama, facandu-i, nerabdatoare, semn cu mana sa paraseasca teritoriul:
— Au! Maseaua! F…tu-i!