De foarte multe ori mi-am analizat viata din punct de vedere emotional. Traiesc, probabil ca multi parteneri de meserie la limita dintre depresie si extaz. Inclestarea emotionala care te face sa fii nesigur, care te face sa nu-ti mai percepi locul cu adevarat, care te face sa nu stii unde te situezi, care fara certificare (de orice fel ar fi ea, in functie de aspiratii) nu te face sa te simti valorificat, e, de multe ori, total neconstructiva. In primul rand ar trebui sa fii constient de pozitia ta. De rolul pe care ti-l doresti in societatea artistica. Vrei la televiziune sa fii star de sticla, vrei la cinema sa fii star de ecran, vrei la teatru sa fii star de scena, vrei sa nu fii star, vrei pur si simplu sa fii un slujbas cinstit, vrei sa fii doar apreciat, nu vrei sa fii apreciat, nu te intereseaza sa fii apreciat, nu-ti pasa daca te apreciaza cineva sau nu, vrei pur si simplu sa traiesti in tine sau in lumea ta, nu vrei nimic sau ce pastele ma-tii vrei de fapt? Sau poate vrei sa te aprecieze breasla sau poate oamenii de prin piete sau poate sa-ti ceara lumea autograf prin centru vechi sau poate vrei sa fii guru prin festivaluri sau poate vrei sa scrie astia de la Times cronici despre tine sau poate nu te intereseaza cronicile lor de cacat atata timp cat tu esti fericit sau poate vrei sa-I dea locu’ in tramvai lu’ ma-ta ca au recunoscut-o de pe facebook sau ce pizda ma-tii vrei? Poate vrei sa fii doar fericit. Sau poate doar trist. Sau poate tu stii despre tine ca poti fi creativ doar daca esti trist. Sau fericit. Dar asta stii numai tu. Oricum ar fi, traiesti la limita dintre depresie si extaz. E o limita fina, foarte ascutita, o limita care te face sa bei pana tarziu, de fericire sau de suparare. O limita care te face sa stai cu gura pana la urechi sau cu sufletul in lacrimi. Si poate nu recunosti acum cand citesti dar stii ca asa traiesti. Exact. Tu asta care citesti acum.