Marti, dupa Craciun.
Marti, dupa Craciun e o drama cu un subiect arhicunoscut – un barbat confruntat cu necesitatea de a alege intre familie (sotie si copil) si amanta –, din care toti nucleii melodramatici au fost insa extirpati sau neutralizati in mod scrupulos. Regizorul Radu Muntean si co-scenaristii sai, Alexandru Baciu si Razvan Radulescu, evita orice contrast puternic intre cele doua relatii si, in loc sa multiplice si sa intensifice progresiv presiunile la care e supus protagonistul lor, pana in momentul luarii deciziei (presiuni care puteau veni din partea amantei, din eventuala lui incapacitate de a-si infrana pasiunea pentru ea etc.), ei le mentin la un nivel scazut, astfel incat decizia lui sa poata fi una luata la rece – o solutie lucida la o problema de morala care oricum n-avea solutii corecte.
La epurarea asta dramaturgica se adauga un efort de epurare regizorala: Muntean regizeaza, in cadre foarte lungi si mai mult fixe, scene care se desfasoara preponderent in apartamente mobilate sumar; in secventa cea mai complex coregrafiata (o intalnire, intr-un cabinet stomatologic, intre sotul jenat, sotia care inca nu stie nimic, amanta si copil), liniile de forta ale conflictului dramatic reies, la fel de clar ca intr-o diagrama, din asezarea actorilor in cadru, pe fundalul peretilor albi. Felul in care e conceput filmul il impiedica pe Mimi Branescu sa straluceasca in rolul sotului (desi apare in fiecare secventa, e aproape tot timpul adancit in aceleasi ganduri), dar Maria Popistasu are ocazia de a ne arata mai multe fete ale amantei, ceea ce face cu precizie, iar Mirela Oprisor, in rolul sotiei, are ocazia de a iesi tare, cu zece emotii deodata, in cursul marii ei confruntari cu sotul, si e magnifica.