la inceput a fost fierea
Pe strada Mantuleasa e un anticariat mic, o singura incapere ticsita de volume, in care poti sa uiti de tine. Am nimerit acolo pentru prima oara acum zece ani, inainte de a ma muta in Bucuresti, cand inca ma plimbam pe strada aia impregat de lecturile din Eliade, cautand curti fabuloase si aventuri. Credeam ca va fi unul dintre locurile unde voi reveni adesea, dar de atunci nu i-am mai calcat niciodata pragul. Am facut-o recent, proaspat reintors intr-un Bucuresti pe care-l vad cu alti ochi. Am deschis la intamplare o carte veche, a carei hartie te face sa-ti freci intre ele degetele care au atins-o si am dat peste urmatoarea legenda care reflecta obsesiile mele pentru arici si pietre la rinichi:
„Intaiu si intaiu nu era nimic. Si odata, pe cand plutea prin nimicnicie, Dumnezeu simtit o durere grozava in sale. A inceput sa verse fiere si unde a cazut acolo s-a facut o mare de pucioasa mirositoare. De rusine l-a acoperit cu o foaie de pamant sa nu se mai vada necuratenia. Durerea nici ca se oprea si Dumnezeu si-a adus aminte de mos arici care era cu pricepere la cap. Si l-a chemat pe arici si i-a zis ce-l chinuia. Ariciul i-a zis ca trebuie sa stea cu salele in apa fierbinte, asa ca Dumnezeu a facut marile si oceanele. Si ele se incalzeau de la pucioasa de dedesubt. Si Dumnezeu s-a simtit mai bine. De cate ori da sa iasa din ape durerea il lua iar si Dumnezeu se cufunda la loc. Ca sa nu se simta singur a facut pestii si vietuitoarele apei. Dupa trei zile s-a intors in ceruri si-a slobozit din rarunchi o piatra care a cazut pe pamant si s-a transformat in dealuri si munti. Si pentru ca in apa era plin de fapturi, Dumnezeu a facut animalele si oamenii ca sa umple pamantul. I-a intrebat pe fiecare cum vor sa arate si fiecare si-a ales infatisarea. Numai oamenii care erau mandri au zis ca dupa chipul si asemanarea ta, Doamne. Dumnezeu a ras si i-a facut asa, ca el, cu pietre la rinichi. Si n-a mai coborat deloc pe pamant ca-i amintea de cum patimise cu durerea lui de sale asa ca, dupa o vreme, a uitat de ei. Doar de cate ori un om patimeste cand scoate o piatra, Dumnezeu isi mai aduce aminte de oameni si zambeste in barba.“