Numai dator sa nu fii.
Ploua aprig. Zgomotul seamana cu acela al unei tigai incinse in care arunci niste oua. Pe intuneric, e mai violent. In loc sa doarma dus, deschide ochii si ofteaza. Nu, nu iese la socoteala. Nu mai e nicio iesire. Trebuie sa se recunoasca infrant. In cap i se ciocnesc milioanele. Degeaba le converteste in sute. Are de dat, nu de luat. Si mult. Desigur, pe parinti ii poate amana. Si pe Cezar il poate pune pe lista de asteptare. Nici Gigi nu se va supara daca il amana o luna. Varul Sorin va intelege. Mihaela e fata buna. Nici la serviciu, ciup, ciup, n-o sa se planga nimeni. Il stiu ca pe un cal breaz, dar il accepta, ii mai dau, din cand in cand. Dar pana cand? Banca, insa, nu are mila. L-au innebunit cu telefoanele. I-au trimis somatie. A pus hartia cu antet intr-o rama de carton, sa nu uite si sa se automotiveze. Pe dracu’. Ii sporeste deprimarea. Fiscul i-a blocat conturile. Daca ar fi soare, ar rade. Conturi goale si blocate, paguba-n ciuperci. Treaz ca o plosnita, se ridica in capul oaselor. E cinci dimineata si, inarmat cu un creion si o hartie, se refugiaza in bucatarie. Umple foaia cu cifre: la plus, o gramajoara virtuala, la minus, un munte de numere mari. Oricum le-ar aranja, oricum ar trage de ele, cifrele spun ca e falit. E ca o condamnare pe care si-o scrie singur.
Ploaia rapaie nepasatoare. Tu-ti mama ta de apa! Daca ar exista vreo iesire, acum ar evada. Sa i se piarda urma. Dar in lumea noastra noua nu poti fugi. Insa poti urca pe esafod cu zambetul pe buze. Exact asa face. Rascoleste prin sertare. Nu, nu cauta nici cutitul, nici otrava. Rascoleste dupa o tigara. Pe care o gaseste, singuratica, scuturata. Ezita mult. Nu a mai fumat de ani buni, din vremea cand viitorul era roz ca un fund de copil. Cand o aprinde, cand trage primul fum, mintea lui se relaxeaza brusc si hotaraste ca asta nu e tigara condamnatului, nu, ci inceputul fumegos al unei vieti noi. Jos, in fata blocului, o voce fara chip urla naclait din intuneric:
– Iubi, mizerabilo, de ce m-ai parasit?