Exista nomazi care se intorc acasa.
Dispozitia retro este o importanta resursa de creatie in cazul unui longeviv ca Jean Luc Ponty. Multe dintre piesele pe care le-a ales pentru a construi concertul de saptamana trecuta de la Sala Palatului sunt compozitii din ultimii ani. Ultimii ani, da, dar inspirati din anii ‘60 (a deschis concertul cu „back in the ‘60s“, o lucrare de pe ultimul sau album). E vizibil ca epoca spre care violonistul se intoarce des si cu vizibila pasiune este cea a muzicii-meditatie. Cred ca anii in care a lucrat cu Mahavishnu Orchestra, pasiunea pentru India (redescoperita, de altfel, in ultimii ani) apartin pretioasei categorii a intalnirilor autentice. De ce sa nu le impartasesti si azi semenilor tai? Autenticul, povestit genial, nu poate fi vetust. In cazul muzicii lui Ponty, e fascinant. Da, dar ce te faci ca, uite, extaticul nu se vrea deranjat de aplauze. Aplauzele – alea explozive – ale romanilor au fost smulse, in schimb, de basistul camerunez Guy Nsangué Akwa. Cel mai fidel colaborator actual al lui Ponty a intervenit irezistibil, intr-un registru de mare virtuozitate pagana, cu cateva replici pamantene ale meditatiei extraterestrului violonist.
Promo amical: am fost la spectacole in Sala Palatului cu muuulti ani inainte ca Urma sa se fi nascut. Am fost la multe concerte Urma fara sa ma fi gandit vreodata ca ar putea canta la Sala Palatului. Am sa ma duc la concert la Sala Palatului pentru ca intalnirea dintre cele doua destine sa ma elibereze de o grava prejudecata: nu Palatul face Regi, ci viceversa!