Adrian Sitaru, regizorul lui Din dragoste cu cele mai bune intentii, e un rezolvator ingenios de probleme (pe care si le creeaza singur tocmai ca sa le rezolve) si un entertainer al cinefililor adevarati.
Descins de la Bucuresti in orasul sau de bastina, unde mama sa tocmai a suferit un atac cerebral aparent minor, Alex (Bogdan Dumitrache) e atat de preocupat de starea ei (supraveghindu-i obsesiv manifestarile cu ochii dupa semnele inrautatirii) si atat de nesigur in ceea ce priveste dotarea corespunzatoare a spitalului de provincie in care e internata, competentele unui medic sau ale altuia etc., incat incepe sa terorizeze pe toata lumea.
Ca spectatori, suntem pusi sa-i observam perpeleala prin ochii celorlalte personaje, regizorul Adrian Sitaru organizandu-si naratiunea, aproape integral, ca pe un joc de stafeta intre unghiurile lor subiective si lasandu-l numai pe Alex in afara acestui joc: ca pentru a-l pedepsi pentru tendinta de a-i purta de grija mamei sale fara a se pune in locul celorlalti sau macar in locul ei (sau, daca nu pentru a o pedepsi, atunci pentru a izola aceasta tendinta solipsista – deghizata in iubire – ca sub obiectivul unui microscop), camera refuza sa se puna tocmai in locul lui.
Rezultatul acestui joc regizoral – si al excelentei dozari scenaristice a semnelor cum ca alarmismul baiatului ar putea fi, pana la urma, validat de evenimente – e o combinatie elegant-cruda de suspans, comedie infundata si, in ultima instanta, patos (caci nu numai maniacii controlului percep prima imbolnavire serioasa a unui parinte ca pe o lectie de neputinta si nu numai solipsistii o percep ca pe o prima atingere a coasei).
Din dragoste cu cele mai bune intentii e, de asemenea, o orchestrare de solutii regizorale ingenioase, variate, ba chiar cautat-entertaining, in parametrii rigurosi ai parti-pris-ului initial (cadre foarte lungi), precum si o excelenta orchestrare de actori.