De Citit : Editoriale

Cine deschide portiera in fata biciclistilor e un tembel

| 29 iulie

Nu vorbesc de simpli zapaciti…

… cei care, ca in vechea reclama la Smash, isi pot rupe din neatentie portiera. Exista automobilisti cu atentie acuta, dar selectiva: daca, dupa ce au parcat pe banda intai, vad in oglinda din stanga apropiindu-se vreun alt automobil, vreo motocicleta – in fine, vreun vehicul cu oaresce greutate – asteapta resemnati, cu portiera abia intredeschisa, sa treaca pericolul. Biciclistii? Nu conteaza! Aceste insecte sa faca bine si sa-si verifice reflexele in fata descinderii nonsalante a Mariei-Sale Tembelul Auto!
Am patit-o cam acum 8 ani pe Baba Novac, in dreptul florariei (acum e un BCR). Am ajuns in patru labe, cu bicicleta zvarlita cat colo. Norocul meu ca nu circulau masini sau – Doamne fereste – troleibuzul… Ma dureau toate incheieturile, sangeram si abia ma abtineam sa racnesc. Tot ce imi doream mai mult era o mana de ajutor; un umar de sprijin; o alinare, fie si cu vorba. Cel care ma pocnise cu portiera era un baietandru pe la doua’j’de ani, cu cosuri si freza geluita. A venit la mine cu fata spasita… I-am zambit, asa, de incurajare: credeam ca o sa ma sprijine ca sa ma ridic, sa ma sterg, sa-mi indrept ghidonul…
Ei bine nu: grija lui era sa se dezvinovateasca; sa-mi spuna mie, care-mi dadeam duhul, cum ca „nu m-a vazut venind“ etc. Eu n-aveam putere nici sa gem… si el de colo mi se vaita, asa, ca-n fata agentului de circulatie. De parca el ar fi fost vatamatul! Niciun „iarta-ma nene“. Nicio mana de ajutor. Nicio… stiti voi. Eram indurerat in toate sensurile.
Revolta mi se dizolva treptat in sila. Nu i-am luat numarul, n-am oprit martori, n-am stat sa-l ascult: eram prea amortit ca sa rationez. Am plecat sontac-sontac, cu ghidonul insangerat. (Noroc ca aveam plasturi la mine.)