Ramane Constanta
Sunt intr-un apartament din Constanta. De-afara se aude un copil care chiraie. Chiraie ca un copil din Zalau, care chiraie ca un copil pe care-l stiu eu in Bucuresti. Copiii chiraie a vitejie si speranta. Treaba lor. Stau in bucatarie cu Ioana si Zoe si-mi incalzesc o craticioara cu mazare. Ne-a adus o vecina. Eu cand vin in Constanta imi amintesc ca exista mazare si femeia probabil simte asta. Am auzit ca energiile se inteleg mult mai bine ca oamenii.
In fine. Pare ca e o mancare cam grasa, are mult sos, boia si condimente. Arata neprietenos. Dar miroase bine, e gatita curat, bogat cu copanele de pui si aripioare. Si astazi, la plimbare prin Constanta am vazut multe copanele si aripioare. Pornisem cu multa incredere, cu condescendenta, se simte mirosul de mare, e vacanta. Oameni bronzati care isi conving picioarele si zambetele sa lupte cu gravitatia, doar doar va fi o vacanta de neuitat. Ii zic Ioanei „Constanta e o statiune neexploatata. Constanta nu e o statiune. E un oras.“ – imi inchide ea gura. „Da, dar ar putea fi o Nisa, o Barcelona, un Helsinki macar. N-ar putea fi“ – ma lamureste ea argumentat. „Pai…“ dau eu sa explic, dar ma uit la faleza cu dale sparte la cladirea invechita, roasa de timp si indiferenta a cazinoului la geamurile ei sparte, la cortul cu carti – chilipir de unde lumea iese lesinata din lipsa de aer, la cersetoarea care-ar vrea putina paine – si asta pe bune, caci da sa o devoreze cand ii dam sandvici-ul, la pernele din spatele buricurilor la vedere, la… „lasa“ – zic. Hai sa dau la o parte craticioara, ca a fiert. Nu mai am chef de mazare, poate pepene.