Il poti suporta, numai daca vuvuiesti si tu.
Vuvuzeaua (termenul romanizat intregistra, la momentul scrieriiacestor randuri, 157 de milioane de rezultate pe Google) e genul de artefact ambiguu, la granita dintre cultura populara si industrie. La acelasi statut se pot califica sepcile cu panas ale spectatorilor sportivi, care par a fi tot inventie sud-africana. Unii comentatori de meciuri ne-au informat ca, la origini, vuvuzeaua e un instrument tribal confectionat din coarne de antilopa. Altii ne-au relatat ca e un gadget microbistic de cumparat la intrarea in stadion, produs de catre un anume fabricant sud-african (un alb cu nume olandez, pesemne vreun descendent al burilor).
Schematizand la maximum, sa ne inchipuim ca bosimanii si zulusii urbanizati, atunci cand merg la meci, regasesc o parte din atmosfera generala a ritualurilor ancestrale. Necesitatea unui instrument traditional, care sa creeze acea comuniune de vibratie ampla, empatica, generala, a suporterilor, a fost abil imbratisata de o oferta industriala precis tintita de catre gulerele-albe din rasa de aceeasi culoare. In calitate de efigie, vuvuzeaua poate fi vazuta, alaturi de alte goarne, surle si trambite, ca un simbol al comunicarii (asemeni cornului de postas pentru servicii de profil sau arhanghelul cu trompeta din logoul British Telecom). Acesta e nivelul exterior, spectacular. In completarea lui ar fi de notat nivelul interior, nemijlocit (fenomenologic?). Pentru microbistul care isi sufla bojocii intr-un mare ansamblu vuvuitor de mii, zeci de mii asemeni lui, vuvuzeaua e mai mult decat un simbol al comunicarii/comuniunii: e insasi agentul acesteia; e ceva intre organ fonator si cordon ombilical. Participarea/impartasirea bucuriei agonice califica vuvuzeaua, printre actele microbistice, alaturi de valul mexican, spectaculoase de admirat din afara, dar sublime de trait imediat, din interior.