Artistul si publicul sunt doi liceeni natangi care se iubesc in taina, magnetic si lipsiti de speranta. Sufera unul de lipsa altuia, dar se cauta numai in gand si numai cand viseaza. Se privesc pe ascuns, aburind fereastra cu oftaturi neputincioase. Din cand in cand isi lasa biletele in banca sau cate o floare rosie, de sorginte necunoscuta.
Nu exista artist care sa nu-si propuna sa schimbe lumea, nici public care sa nu-si promita ca se va cultiva prin arta. In timp insa ambii isi uita promisiunile, incarcati de balastul vietii cotidiene. Devin, si unii si altii, egoisti, incep sa nege ca au nu numai sansa, ci si datoria de a face ceva unii pentru ceilalti.
Usor-usor, public si artisti deopotriva urca baricada singuratatii convingandu-se ca nu au nevoie unul de altul, ca arta ramane arta indiferent ca exista sau nu cineva care sa o priveasca in ochi. Convingandu-se ca-si pot creste sufletul si fara sa ceara ajutorul cuiva care sa li-l starneasca.
Daca vreunul si-ar asuma responsabilitatea, daca vreunul ar avea initiativa, viata amandurora s-ar schimba. Tot ce si-au imaginat vreodata unul despre altul s-ar putea dovedi in sfarsit adevarat. Sau, chiar mai bine pentru nevoia sufletelor lor de a se autoconsuma, tot ce si-au inchipuit vreodata s-ar putea dovedi a fi o mare dezamagire.
Dar lipsa unor astfel de certitudini e chiar ceea ce ii tine in viata ca public si ca artisti. Durerea asta placuta, sansa asta de a te putea tangui ca o victima, suferinta clamata in vazul lumii, astea sunt lucrurile care le hranesc amandurora spiritele. De aceea artistii si publicul vor ramane mereu copii, mereu suparaciosi, mereu nedreptatiti. De aceea ei se vor iubi intotdeauna magnetic, dar numai in taina si numai lipsiti de speranta.
www.laptopisetul.ro