Mai stiti poanta aia din copilăarie? Iti intrebi un prieten ce culoare are laptele, ce culoare au majoritatea frigiderelor, ce culoare are de obicei creta, apoi ii ceri sa-i spuna repede ce bea vaca. „Lapte” e raspunsul invariabil.
„Lapte” imi vine si mie sa zic intr-una, de vreo doua zile incoace. De cand ninge pe ascuns, numai la ore la care dorm sau stau cu spatele la fereastra. De cand ninge necontrolat, pana toate masinile din parcare arata la fel, de nu mai stii care-i a ta.
Alb alb alb alb alb alb alb. Alb ca frisca. Alb, cum ar trebui sa ne fie dintii. Alb ca albusul. Alb ca Alba ca Zapada. Alb ca albina. Nu, asta nu merge. Alb ca sosetele asistentelor medicale, la prima purtare cel putin. Alb ca varul. Alb ca hartia de calitate. Alb ca jumatate din fiecare zebra africana. Alb ca penele de rata. De rata alba, evident.
Pe fond alb suna cel mai bine colindele. Pe alb gandurile ti se aduna mai usor. Cand ninge, recunosc, mi se face pofta de sarmale.
Pe alb iubitele noastre sunt mai frumoase ca niciodata. Au nasurile reci si ochii aprinsi de fericire. Te strang tare de mana si te iubesc copilareste. Arunca cu bulgari de zapada spre tine si se supara fiindca nu te nimeresc niciodata.
Nu-mi place sa-mi fie frig, dar imi place sa-mi fie alb. Alb adanc, care-ti scransneste sub picioare. Alb curat, purtat la tample de parintii tai. Alb nebun, care-ti acopera pervazul.
Alb alb alb alb alb. Alb.