:

Miorița a fost asasinată in Piata Victoriei

| 22 februarie

Miorița a fost asasinată in Piata Victoriei

Un parlamentar care ținea partea guvernului în chestiunea Ordonanței întreba lătrat într-un studio de televiziune: “dar acum, că a fost retrasă ordonanța, de ce mai iese lumea? Nu vedeți că se vrea îndepărtarea PSD-ului de la guvernare? Că iohaniștii vor să fure voturile milioanelor de alegători?” După aceste chestionări retorice, urma un argument irefutabil pentru a dovedi că asistăm la o lovitură de stat: politicianul cita un slogan din Piața Victoriei – ceva din grupajul “PSD ciuma roșie” sau “Jos PSD”. În multe asemenea “analize politice” ori în reportaje din stradă realizate din mijlocul manifestanților, s-a încercat descifrarea “mesajului pieței” prin lectura unui anume mesaj de pe pancartele arborate de manifestanți. Riscantă soluție. La limită, s-ar putea întâmpla să aflăm de la o televiziune a informațiilor extreme că în fața guvernului drogații din România cer legalizarea marijuanei (chiar nu știu cum de-au ratat pancarta cu pricina). Reducerea unei demonstrații de sute de mii de oameni la vocea unuia dintre ei este, firește, o prostie simplă, excepție făcând politicienii antrenați în folosirea sofismelor. Povestea unui slogan începe, de obicei, pe o masă din bucătăria unui om supărat, care, înarmat cu o foarfecă și cu cariocile furate din ghiozdanul copiilor, dezmembrează o cutie de carton sau taie un cearceaf în timp ce își rotește niște cuvinte prin minte. Supărarea sa este personală, iar cuvintele se străduiesc să traducă acele emoții și gânduri care-i aparțin. Adunate în piață, toate rezultatele acestui proces devin un miraculos produs pe care îndrăznesc să-l numesc folclor. Asta pentru că, odată expuse în public, ele își pierd proprietarul intelectual, după cum autorii înșiși își topesc identitățile în mulțimea de supărați. Pe străzile și în piețele României au defilat, așadar, sute de texte și desene mici, haioase și nervoase; or’, e greu de presupus că vreunul dintre acestea va fi fost atât de puternic încât să devină unicul mesaj, Mesajul care să definească Piața, Poporul. Dacă explozia de creativitate cu care manifestanții au însuflețit intelectual orașele poate fi folclor, rămân, totuși, și câteva motive de îndoială cu privire la acest diagnostic. Unul este legat de nivelul de competență al discursului public: nu există folclor despre ordonanțe de urgență. Mai mult, nu există folclor despre ordinea abrogării ordonanțelor. O altă particularitate a acestor cetățeni enervați de niște acte normative este că, deși sunt demonstrațiile cele mai populare din istoria recentă, nu sunt deloc populiste – iar aici se cuvine să o citez pe Anna Nemtsova de la Daily Beast*, care a făcut această constatare. În sfârșit, ultima obiecție este legată de o cumplită contradicție cu piesa folclorică definitorie a naturii Românului, “Miorița”. Nu, frate! Ciobănașul care-a ieșit în Piață nu numai că nu acceptă să se împace cu combinația ticăloasă a ciobănașului politician și teleormănean, dar a mai și ieșit la fileu, în fața guvernului! Ce zice? “Mioriță laie, laie bucălaie”?! Sanchi! La noi în piață se discută despre pârnaie! Mai poate fi, deci, vorba despre folclor românesc dacă o creație anonimă, de largă circulație, este nu doar cultă, cu umor, competentă în materia Codurilor penale și antipopulistă, dar mai și neagă paradigma ciobănașului mototol? Adio Miorițo! Iar la nunta mea/ să vină DNA!