Cea mai buna e apa de ploaie.

Vine la noi la birou o doamna cu accent basarabean insotita de niste pahare de plastic. Ne invita sa le umplem fiecare cu apa pe care o credem buna si frumoasa. Umplem. Apoi scoate din geanta un fel de termometru cu care ne verifica fiecaruia nivelul impuritatilor, pe molecula parca. Toate apele minerale susurande, din inima muntilor izvorate, adica Borsec, Bucovina, Dorna (a se completa dupa preferinta cu alte statiuni balneo) dovedesc o mare prietenie cu impuritatile nedorite: 30%, 40%, 50%. Tipa compara apoi apa purificata pe care o tine intr-o sticluta. 0,06%. O fata aduce Cumpana, apa care creste in banci, policlinici, zone de asteptare. Nasol, 55%. Vin cu apa mea preferata, nu de alta, dar o beau din copilarie. Apa de la chiuveta. 28%, ceva mai bine ca apele minerale naturale, cu reclame in care  fete invesmantate in voaluri isi involbureaza parul, privind in gol un punct dictat de regizor. Ce mai, doamna cu termometru ne atatase deja, asa ca vociferam tot mai sonor: ce putem face?

Nu terminase. Baga in priza un aparat cu un fel de electrozi pe care-i introduce in paharele oropsite planse de atata apa impura. Apa din paharul sau ramane rece si curata in timp ce ale noastre incep sa fiarba, sa se ingalbeneasca ca vrajite. In final toate contineau un soi de bere neagra, cu spuma ruginie insa, mirosul fiind graitor. Efectul fiind obtinut, tipa incheie martial demonstratia: Asta beti voi zilnic, apa cu metale in exces. Bueah. Nu-ti prea venea sa mai bei. Dar parca si scamatoriile ei sunau a marketing de tip nou. Ce e de facut intreaba unii mai nevricosi.  Cumparati acest filtru de apa, multumita lui apa mea e asa pura – zice si soarbe o dusca de apa, la care poftim insetati brusc. Costa numai 500 euro si in acesti bani… n-am mai stat sa ascult, astept sa se inventeze dispozitivul de verificat oamenii.